La mulți ani! La mulți ani, fulg de nea!
Azi, am atins-o. Da, știu, nu vă vine să crede-ți,dar nici să ating zăpada nu am avut timp. Ce rece, sărmana! Dar s-a topit. Și cu toate astea, câți nu au condamnat-o și o condamnă în fiecare zi. Ne-am obișnuit să dăm vina pe ea, el sau ei, ele. Dar noi, oare, ce rol avem? Noi ce facem? Noi nu greșim?
LA MULȚI ANI, MAMĂ ȘI TATĂ! (:() La mulți ani_ prieteni, colegi, cunoscuți, suflete dragi!
2011 de gânduri scoase din suflet să se așterne de la fiecare în parte ocupând secundele vieții!
vineri, 31 decembrie 2010
joi, 11 noiembrie 2010
Dulceață de nuci verzi
În fața unei porți, două mâini stau cuminți sprijinite pe genunchi. Doi ochii privesc înainte, și parcă văd prea mult. Sunt anii ce se întrezăresc pe-un chip brăzdat. E tremurul bătrâneții, și un pic al frigului. Și lângă vise, amintiri, zâmbete pierdute în așternuturi de mult îngălbenite și lacrimi ce-au frânt din puterea unei bătăi de viață, stă o plăsuță plină cu nuci uscate.
Din când în când, clipește către un tânăr ce îi străpunge calea. N-a fost el. Și minutele fug cu vântul, alături de frunze. Din nou, pe aceeași stradă, o tânără se oprește o secundă, se uită de parcă ar vrea să întrebe cât e prețul, dar toamna, o îndreaptă spre mai departe. Puțin, ș-a deschis glăsciorul, însă ochii s-au închis în zgomotul unei scrâșniri. Bătrânul aflase că nu este ea...
Anii au fugit cu mirosul crinilor, căci nu l-am mai simțit în jurul meu. Râdeam cu toții de mâinile noastre colorate de haina nucilor verzi...acum sunt prea uscate.
www.evenimentsibiu.ro/index.php?go=page&id=5738
Din când în când, clipește către un tânăr ce îi străpunge calea. N-a fost el. Și minutele fug cu vântul, alături de frunze. Din nou, pe aceeași stradă, o tânără se oprește o secundă, se uită de parcă ar vrea să întrebe cât e prețul, dar toamna, o îndreaptă spre mai departe. Puțin, ș-a deschis glăsciorul, însă ochii s-au închis în zgomotul unei scrâșniri. Bătrânul aflase că nu este ea...
Anii au fugit cu mirosul crinilor, căci nu l-am mai simțit în jurul meu. Râdeam cu toții de mâinile noastre colorate de haina nucilor verzi...acum sunt prea uscate.
www.evenimentsibiu.ro/index.php?go=page&id=5738
miercuri, 29 septembrie 2010
mama
Într-o toamnă veștedă cu frunze amare și suflu rece, în colț de grădină, lângă un trunchi, un ghemotoc se îndesa în blana caldă a mamei. Aceasta îl privea cu ochii mari, triști, dar puful tot dârdăia . Cu cât îl strângea mai tare, cu atât parcă tremurul era mai tare. La un moment dat, cel mic a rostit ușor cuvântul mama. Pe aripi de vânt, literele ș-au luat zborul către albatrul închis...
În acea toamnă veștedă cu frunze amare și suflu rece, în colț de grădină, lângă un trunchi, un ghemotoc rătăcea singur prin ploaie.
În acea toamnă veștedă cu frunze amare și suflu rece, în colț de grădină, lângă un trunchi, un ghemotoc rătăcea singur prin ploaie.
duminică, 25 iulie 2010
miercuri, 21 iulie 2010
suflet gol
În seara asta nu am să vorbesc de vise...încă mă mai gândesc la un gând primit ce spunea de trăire, de viață, realitate...azi vreau să aflu ce, cine sunt. De ce? De ce îmi pun astfel de întrebări?...E atât de simplu. Azi mi-a fost cald, și nu, nu am făcut insolație. Am vrut ceva rece, pentru că simțeam că îmi ard buzele. Mi-am dorit un pahar cu apă și cu multe cuburi de gheață...numai că după ce dorința mi s-a îndeplinit mi s-a făcut frig. Mi-am dat seama că am mințit și m-am mințit până acum. Stai să îți explic. Cu siguranță, și tu ai comandat de multe ori un pahar cu apă, suc, cafea, alcool cu gheață. Ai întins mâna către pahar și ai condus-o către buzele tale. S-a topit, iar ea te-a răsfățat până la ultima picătură. Nu ți-a rezistat...
Păi atunci, eu nu sunt de gheață. El nu se topește dacă te apropii...e doar un s.g..cred că mă întristează mai mult.
Păi atunci, eu nu sunt de gheață. El nu se topește dacă te apropii...e doar un s.g..cred că mă întristează mai mult.
joi, 3 iunie 2010
Iubești un vis
Decât să mă condamn la o mască, prefer să rămân în vis. Atât de aproape...știu că se poate. Trebuie doar să întind mâna către visare. Cu ochii închiși, alunec în mare. ..
marți, 9 martie 2010
Bolnav “El” sau Societatea?
De frica lor am tăcut? Până la urmă, cu ce-am greşit?
Cu anii în urmă, pe când era la liceu, iar paşii i se îndreptau spre răsărit, a cunoscut o altă faţă a societăţii.
Era o persoana normală! Mergea la liceu, asculta muzică, privea la televizor. Ştia să zâmbească, să cânte şi să viseze. Trăia! Cu toate astea, nimeni nu ştia ce se poate întâmpla în urmatoarea secundă.
Totul a început de la o simplă răceala, însă au trecut două săptămâni, şi nici o urmă de vindecare. Nu s-a numit răceala, şi nici astm, ci într-un final cineva a început să numere zilele pe care le-ar mai avea de trăit.
Mi-am respirat moartea! Slăbise doar câteva kilograme, nu mai avea poftă de mâncare, îşi pierduse zâmbetul, iar corpul îmbătrânise.
De ce eu? Eu, care nici măcar nu suportam fumul de ţigară? De fapt, era prost informat. Aerul inspirat a fost devină. Aşa a primit diagnosticul: tuberculoză. Nimeni din familie nu fusese contaminat, şi în urma cercetării nici cei apropiaţi. Totuşi n-a fost o piedică pentru ce avea să urmeze. Nu putea fi atât de bine, pe când plămânii nu îi apăreau în întregime. Se vedeau perfect goluri în plămâni. Evident, scuipa sânge!
Devenise o persoană inutilă, dar părinţii nu au acceptat internarea pe riscul lor. Aşa că, acasă şi-a urmat tratamentul crezând că va pierde un semestru de şcoală. Cu timpul, durerile au ajuns insuportabile. Nu putea nici să tuşească, fără ajutor.. Simţeam că mi se rup plămânii. Imi rugam părinţii să îmi susţină spatele drept pentru a atenua durerea. A urmat un tratament a şaizeci de zile a câte şaizeci de injecţii (una în fiecare zi), şi şase luni a câte patrusprezece antibiotice pe zi. Au fost zile de coşmar cu ţipete şi lacrimi, dar şi zile de speranţă. S-a sprijinit în voinţa şi în suferinţa familiei, cu toate că a avut şi momente în care a clacat. Abia după două luni s-a ridicat.
Din când în când, priveam pe geam, iar ochii mi se umezeau. Nici unul din colegi nu erau interesaţi de ce se întamplase. Primise chiar reproşuri de la unii dintre ei, pentru că au fost obligaţi să îşi facă raze. Nu putea să meargă la şcoală, însă nu a cedat. O singură colegă i-a dat temele. Am vrut să învăţ, nu să le fac rău. Când durerea se calma, începea să înveţe. A ajuns să îşi împartă timpul între suferinţă, carte şi scris. Câteodată mai înşira câteva rânduri. Scria cu sânge! După două luni trece perioada contagioasă şi se întoarce la viaţă... Dimineaţa îmi făceam injecţia, apoi plecam la şcoală. Bineînţeles, nu uitam de cele patrusprezece antibiotice.
Astfel, nu a pierdut anul. Profesorii s-au arătat înţelegători. A răspuns din toată materia, luând numai note mari.
S-a vindecat după cele şase luni, dar nimeni nu a reuşit să-i mai vindece sufletul. Când le-am spus de ce sufăr, am văzut frică, şi de ce nu, repulsie. Acum, dacă spun prin ce-am trecut văd aceeaşi teama şi neînţelegere. Până la urmă, cu ce-am greşit?
Din păcate, societatea nu îi permite să se identifice. O informare greşită poate fura identitatea unei persoane. Acesta este doar un caz, dar nu uita să privești în jurul tău.
Cu anii în urmă, pe când era la liceu, iar paşii i se îndreptau spre răsărit, a cunoscut o altă faţă a societăţii.
Era o persoana normală! Mergea la liceu, asculta muzică, privea la televizor. Ştia să zâmbească, să cânte şi să viseze. Trăia! Cu toate astea, nimeni nu ştia ce se poate întâmpla în urmatoarea secundă.
Totul a început de la o simplă răceala, însă au trecut două săptămâni, şi nici o urmă de vindecare. Nu s-a numit răceala, şi nici astm, ci într-un final cineva a început să numere zilele pe care le-ar mai avea de trăit.
Mi-am respirat moartea! Slăbise doar câteva kilograme, nu mai avea poftă de mâncare, îşi pierduse zâmbetul, iar corpul îmbătrânise.
De ce eu? Eu, care nici măcar nu suportam fumul de ţigară? De fapt, era prost informat. Aerul inspirat a fost devină. Aşa a primit diagnosticul: tuberculoză. Nimeni din familie nu fusese contaminat, şi în urma cercetării nici cei apropiaţi. Totuşi n-a fost o piedică pentru ce avea să urmeze. Nu putea fi atât de bine, pe când plămânii nu îi apăreau în întregime. Se vedeau perfect goluri în plămâni. Evident, scuipa sânge!
Devenise o persoană inutilă, dar părinţii nu au acceptat internarea pe riscul lor. Aşa că, acasă şi-a urmat tratamentul crezând că va pierde un semestru de şcoală. Cu timpul, durerile au ajuns insuportabile. Nu putea nici să tuşească, fără ajutor.. Simţeam că mi se rup plămânii. Imi rugam părinţii să îmi susţină spatele drept pentru a atenua durerea. A urmat un tratament a şaizeci de zile a câte şaizeci de injecţii (una în fiecare zi), şi şase luni a câte patrusprezece antibiotice pe zi. Au fost zile de coşmar cu ţipete şi lacrimi, dar şi zile de speranţă. S-a sprijinit în voinţa şi în suferinţa familiei, cu toate că a avut şi momente în care a clacat. Abia după două luni s-a ridicat.
Din când în când, priveam pe geam, iar ochii mi se umezeau. Nici unul din colegi nu erau interesaţi de ce se întamplase. Primise chiar reproşuri de la unii dintre ei, pentru că au fost obligaţi să îşi facă raze. Nu putea să meargă la şcoală, însă nu a cedat. O singură colegă i-a dat temele. Am vrut să învăţ, nu să le fac rău. Când durerea se calma, începea să înveţe. A ajuns să îşi împartă timpul între suferinţă, carte şi scris. Câteodată mai înşira câteva rânduri. Scria cu sânge! După două luni trece perioada contagioasă şi se întoarce la viaţă... Dimineaţa îmi făceam injecţia, apoi plecam la şcoală. Bineînţeles, nu uitam de cele patrusprezece antibiotice.
Astfel, nu a pierdut anul. Profesorii s-au arătat înţelegători. A răspuns din toată materia, luând numai note mari.
S-a vindecat după cele şase luni, dar nimeni nu a reuşit să-i mai vindece sufletul. Când le-am spus de ce sufăr, am văzut frică, şi de ce nu, repulsie. Acum, dacă spun prin ce-am trecut văd aceeaşi teama şi neînţelegere. Până la urmă, cu ce-am greşit?
Din păcate, societatea nu îi permite să se identifice. O informare greşită poate fura identitatea unei persoane. Acesta este doar un caz, dar nu uita să privești în jurul tău.
Abonaţi-vă la:
Postări (Atom)